Picatura...de furtuna!

...ca de fiecare data dupa un drum lung cu masina prin tara, ajuns acasa nu pot sa adorm. E foarte tarziu dar profit de ocazie sa mazgalesc o noua pagina pe blog, la insistentele mai multor prieteni. Ca de fiecare data cand incerc sa scriu ceva din suflet, in mainile asezate pe tastatura imi intra ca in niste manusi mainele straine, batjocoritoare ale scribului.



Caci paginile de fata nu sunt altceva decat o colectie de platitudini din care din cand in cand unii spun ca ar mai razbate ceva din bucuria de a exista, cate un ecou care sa aminteasca de miracolul vietii. Cateodata ma gandesc ca ar fi mai util sa umplu asemenea lui Egor din Nostalgia vrafuri intregi de hartie sau ecrane de monitor cu cuvantul "nu", "nu"-uri traite cu fiecare fibra, cu fiecare nerv, sa meditez cate o saptamana intreaga inainte sa adaug un nou "nu"...asta pentru ca blogul meu sa fie perfect, si sa reprezinte desavarsit neputinta mea de a exprima cu adevarat ce simt atunci cand trag in piept cate o gura de aer tare de Malin, de Vale Alba, de Seaca ... de Bucegi.

Voi pune pe blog in timp, retroactiv turele facute vara asta. Cat despre Varful Picatura, te las pe tine Alex sa povestesti (Alex Dutescu, Pustiu, nu "baba" - Gavan -).

Motto : “Trebuie sa incerci necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa vezi foarte departe “ - C. Brancusi.

Dupa indelungi sfatuiri, iata ca plec sambata, 5 septembrie 2009, cu Matei, spre Vf. Picatura. Planul era sa reusim Varful Si Creasta Picaturii, dar in randurile ce vor urma veti descoperi de ce ne-am rezumat numai la varf.



La 6:25 dimineata ma intalnesc cu Matei la benzinaria de la intrarea in Campina.
La fix 7:30 ne uitam la ceas, eram la baza partiei Kalinderu, pregatind echipamentul pentru ascensiunea ce avea sa urmeze.

Senin, soarele se ivea din Creasta Baiului, conditiile pareau a fi excelente pentru o catarare reusita pe Picatura.
Plecam de la Kalinderu, urcam pe partie pana in dreptul indicatorului “Apa de izvor”, unde facem dreapta si intram pe “Poteca Vaii Seci”, poteca de acces pentru Valea Seaca a Caraimanului si Valcelul Picaturii.
La 8:30 cautam intrarea in Valcelul Picatura, care se afla la aproximativ 8-10min de intrarea in Valea Seaca.
Acest valcel plin de vegetatie si saritori umede se ocoleste prin dreapta(cum urcam), iar la aproximativ 1 ora de mers se reintra pe firul valcelului.
Discutii, glume, sedinte de odihna, ne simteam foarte bine, si abia asteptam sa ajungem la stanca, “sa simtim primul pas in perete.”
Ne uitam la ceas, totul e ok, aproape 10:00, aveam timp destul la dispozitie.
A durat ceva vreme pana ce Matei a gasit intrarea pe Braul Subtire din “ Poiana de sub Brau”, in timp ce eu ma odihneam sub o saritoare usor surplombata.
Pentru cei care urmeaza sa mearga pe Vf. Picatura, intrarea in traseu se face unde peretele Picaturii inchide “Poiana de sub Brau” in dreptul unui piton marcat cu o sageata rosie orientate in sus-dreapta.



Braul Subtire se poate parcurge si la liber insa noi ne-am asigurat in coarda.
Pleaca fratele Matei cap de coarda, merge o lungime pe brau, regrupeaza, ajung si eu.
Marturisesc ca braul este superb, dar mergand pe el am constatat ca la fiecare pas se aude un sunet de gol dedesubt, ceea ce nu iti ofera o senzatie prea confortabila.
Inaintand pe brau gandurile imi zboara catre cei care au trecut primii pe aici, gandidu-ma cat timp o fi durat sa gaseasca aceste brane si variante de escaladare spre varf.



Imi vine in minte numele celui care la data de 29 august 1934 a urcat pentru prima oara Vf. Picatura, Nae Comanescu, un pionier al alpinismului romanesc, despre care in cartea “Pe Crestele Carpatilor” de Radu Titetica si Niculae Baticu se spune ca ar fi batut primele pitoane in Bucegi, necunoscandu-se activitatea lui Teodor Rosetti-Solescu. Dar…sa revin..

Braul isi schimba directia spre stanga si urca sustinut pana la Grota Picaturii, de unde intram pe Hornul cu Zade, care ne conduce la inaltimea Braului de Sus al Picaturii.



De aici Matei pleaca cap spre varf, astept, vorbim prin statie, si dat fiind faptul ca aveam coarda de 60m ajunge pe varf fara sa mai regrupeze intermediar.
Vreau sa va destainui, fratilor, ca privelistea din ultima portiune de catarare pana la Fereastra Picaturii este splendida.
Ma simteam perfect.
Ajung pe varf, unde sentimentul de bucurie ma cuprinde rapid.
Maretia locului este de nedescris.
Varful este pavat cu flori de colt ce par a fi acolo dintotdeauna.
Este cel mai frumos peisaj din cate am vazut vreodata.
In stanga (cum te uiti spre Creasta Picaturii) se vede Valea Seaca a Caraimanului cu Hornurile si Spalatura Vaii Seci, si Valcelul Mortului in stanga.
In dreapta se proiecteaza magnific Valea Alba.
Eram la inaltimea Circurilor Vaii Albe, puteam descifra cu usurinta detaliile inaltului peretele al Vaii Albe, brazdat de Fisura Albastra.
La aproape 1000m sub noi, precum niste musuroaie de furnici, asezarile Busteniului, Poiana Tapului si Predealul.
In departare, admiram Piatra Mare, Postavarul cu Peretele Animalelor si Cheile Rasnoavei.
E atat de frumos pe acest varf ca iti doresti sa nu mai pleci, motiv pentru care stam sa facem poze, fumez cateva tigari, dam telefoane prietenilor.
Matei chiar zicea : “Frate, asta e un loc perfect pentu picnic.“
In cateva minute insa situatia si sentimentul de bine aveau sa se schimbe.



Precum niste tavaluguri, nori negri de furtuna se arunca dinspre platoul Bucegilor, peste Costila, si incepe sa tune si sa fulgere de parca ar fi fost razboi.
Matei pleaca primul in rapel, si regrupeaza pe prima platforma de sub varf.
Ajung si eu, montam al doilea rapel, cand incepe sa ploua torential.
Singurul lucru care imi trecea prin cap era “ La noapte sigur dormim in ploaie pe vreun brau, sau sub o zada.”
Ajungem dintr-un singur rapel in Strunga Marelui V (Strunga Mare).
Trebuie sa amintesc faptul ca am innodat coarda de 60 cu semi-coarda de 50m, si astfel am facut rapeluri lungi, nemai fiind necesar sa facem 3 rapeluri de pe varf, ci unul singur.



E, fratilor, aici sa te tii !
Dupa ce asiguram coarda pentru rapel in Strunga Mare, sa coboram inspre Valea Seaca a Caraimanului, Matei pleaca, eu raman in regrupare.
Ploua torential, incepe “sa dea cu gheata”, dar prin cap imi trecea faptul ca e doar o ploaie de vara, ce avea sa se termine in curand.



Ceea ce urmeaza sa povestesc nu doresc sa se intample nimanui, niciodata.
Asteptam sa cobor, cand aud o bubuitura puternica, concomitent cu o lumina ca de blitz foto. Fulgerase langa noi !
Pe mine trasnetul m-a trantit la pamant, am simtit curentul electric in tot corpul, doua degete de la mana dreapta nu le mai simteam, iar mai jos fratele Matei era proiectat de perete, apoi aruncat cu capul in jos pana pe platforma de regrupare.
Timpanele imi tiuiau intr-un mod tare ciudat, dar in jur mi se parea ca e o liniste ca de inmormantare.
Striga Matei : “Hai frate repede, coboara!”
Nu stiu cum am bagat corzile in optar, nu stiu cand am scos zelbul din regrupare, atat stiu, ca in 3 secunde eram jos langa Matei, incercam sa ne dam seama ce s-a intamplat.
Mirosea a ars, a stanca arsa, ca atunci cand aprizi focul cu amnarul si cremenele.
Incercam sa ne revenim, eu cel putin era speriat foarte serios.
Gandeam ca acest moment de cumpana ar fi putut fi si ultimul.
In momentul in care am simtit traznetul, am simtit o durere ciudata in tot corpul, toti muschii s-au incordat, iar prin cap imi trecea un singur lucru : ma simteam singur, departe de prieteni, iubita, sau rude, si ma gandeam ca nu aveam sa mai revad pe nimeni, dar iata ca Dumnezeu ne-a ocrotit, si ma bucur ca pot scrie aceste randuri.



Ploaia a inceput sa se mai domoleasca, gasim 2 pitoane si montam urmatorul rapel, care mi s-a parut a fi cel mai lung.
Dupa ce ca aveai de coborat 50m, ultimii 30 erau numai in aer, peretele fiind surplombat, si pentru a nu freca prea tare coarda, nu puteai sta cu picioarele pe perete.
Ajunsi in regruparea urmatoare, deja ma simteam mult mai bine. Pierdusem altitudine serios fata de Varful Picaturii.
Daca nu aveam doua corzi la noi, si ar fi trebuit sa facem rapeluri cu doar 50m de semi-coarda, ceea ce inseamna rapel de 25m, nu cred ca am fi ajuns in acea seara inapoi la Busteni.

Dar…sa revenim.
Din acest punct zarim in stanga un valcel, la care ajungem rapid printr-un rapel de 50m, apoi coboram o portiune pe picioare.
Se vedea superb Valea Seaca, asa cum nu am mai vazut-o pana acum.
De ce spun asta? – Pentru ca toate saritorile erau acoperite de repezi cascade de apa involburata.
Insa, urmeaza inca un rapel, unde Matei ma punea sa strang coarda ca sa ma mai incalzesc, ca altfel o dadeam in hipotermie.
Ploaia se potolise, in departare, doar, se mai auzeau tunete.
Pe o brana, folosita probabil de vanatori in trecut, ajungem destul de repede in Valea Seaca la confluenta cu Valea lui Zangur.
De aici cunosteam traseul, ne simteam ca la noi acasa.
Urmeaza 1 rapel scurt peste prima saritoare deasupra careia iesisem.
Era ora 19:00.
Trebuia sa ne miscam cat de cat repede.
Dar asta nu prea mai conta pentru noi, coborasem de pe varf in acele vitrege conditii, deci nimic nu e imposibil.
Corzile devenisera foarte grele de la atata apa, hainele erau fleasca, totul era minunat.
Coboram pana la “Saritoarea lui Zangur” unde din nou facem rapel, apoi ocolim 2 obstacole ce stau in drumul nostru spre confort si caldura, prin partea dreapta a sensului de coborare.
Urmeaza un ultim rapel, deja rapelul fiind un lucru banal pentru noi in acea zi, era ceva natural, de la sine inteles.
Se intuneca, mergem la frontale, descataram rapid, si dupa ultima portiune de coborat din V. Seaca a Caraimanului, cautam putin timp poteca de intrare in padure spre partia Kalinderu; desi am mai fost noaptea pe aceasta vale, peisajul mi se pare complet necunoscut, probabil din cauza oboselii.
Ne odihnim, ne hidratam, mancam Snickers, fumam o tigara, deja era prea usor traseul.
O parte din mine ar mai fi vrut sa fie acolo pe varf, unde se inalta soimii si florile de colt zabovesc la sfat cu jnepenii.
Ajunsi inapoi la masina in jurul orei 21:30, strangem echipamentul si o taiem spre Sinaia cu gandul la o ciorba calda, bere, fasole cu ciolan, etc. 
Zabovim la “Riviera”, unde hotaram sa ramanem peste noapte, Matei considerand ca e prea obosit pentru a conduce pana la Bucuresti.

O tura din care am invatat foarte multe;
Am invatat ca rapelul trebuie montat cu grija, fara sa te grabesti deloc, daca vrei sa-ti mai recuperezi corzile, asta in cazul in care nu vrei sa dormi suspendat pe vreo brana.
Am invatat sa iau in calcul prognozele meteorologice si atunci cand acestea spun ca exista “doar” 20% sanse de ploaie. ( data viitoare daca se anunta doar 5% sanse de ploaie, clar aman tura pentru o alta zi, ma refer aici la turele de alpinism ).
Am invatat ca stapanirea de sine, calmul, increderea si moralul ridicat, sunt insusirile care fac diferenta in alpinism, si ca nu doar forta bruta te ajuta in situatii dificile.
Am invatat de la fratele Matei cum se rezolva probleme tehnice, si cum poti iesi usor din situatii care la prima vedere par dificile, imposibile.

Se implinise ! Dorinta de a merge pe Vf. Picatura se implinise!
O dorinta care se aprinsese acum 4 ani cand am mers pentru prima data pe Valea Seaca a Caraimanului alaturi de 4 prieteni, si uitandu-ma umil spre Creasta Picaturii, ii spuneam lui Andrei : “ Intr-o zi o sa merg acolo, o sa merg pe Picatura.”
Nu stiu de ce pentru acest varf am avut tot timpul o atractie.
Imi aduc aminte ca anul trecut in octombrie, pe la ora 23 in Portita Caraimanului, sub luna plina se vedea sclipitoare Strunga Marelui V, si abia asteptam momentul in care sa trag sfoara dupa mine de pe varf, pana in acel loc ingust, intim, de unde am vazut cum se formeaza cascade peste circurile Vaii Albe, si unde s-au aprins in mine noi dorinte, dar asta e o alta poveste.


Pana data viitoare, va urez "1000 de ani pace", carari cu soare, pereti uscati, si tineti minte : “ ceea ce nu te omoara, te face mai puternic.”
Sper ca aceasta umila incercare de jurnal sa nu va fi plictisit, si sper ca unii au avut cate ceva de invatat.

Alex.

Mazdronea - Cheile Tesnei, Oltenia Profundă!

Seara ne găseşte admirând luna de pe prispă, printre crengi de corcoduşi....



De fiecare dată când ajung la Izverna cu prieteni cu care urmează să fac o tură îmi este destul de greu să asociez mersul prin pădure, prin poieni, pe munte în general, cu ideea de treking. Mă gândesc la nea Giolgau, sau în general la cei care urcă la rosturile de la conacele din poieni de multe ori pe an, şi mă ruşinez la gândul că eu aş putea numi treking ceea ce ei au făcut o viaţă întreagă în opinci, fără bocanci, fără beţe telescopice, fără camelback, fără goretex.





Cum aş putea să pretind că am făcut o "tură", că am făcut tracking în Munţii Mehedinţi, pe acolo pe unde oamenii merg să recupereze caii lăsaţi liberi prin poieni, sau la numărătoarea oilor, pentru a sta cu zilele sus în Beletina sau în Medved, acolo unde îi aşteaptă de fiecare data sărăcia cu masa întinsă, dar o masa mai gustoasa decat orice regal culinar: masa cu trei picioare, gazdă a ciorbelor simple zămislite în ceaunele afumate pe pirostrii de piatră, gustate cu pofta celui care merită să le guste, a celui care a ţinut calul de căpăstru până sus, masa saraca a fluviului vegetal de fasole verde mocnind în oala de pământ ore întregi lângă foc, a fierturilor de dragavei, ceapă, usturoi şi cartofi, aparente ofrande de post, profanate însă fără excepţie de afumătura din iarnă, sau de către carnea proaspătă de câteva ore a mielului sacrificat în virtutea crudei legi date de Dumnezeu oamenilor încă de la începutul lumii: "Naşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!"

Adevărata Oltenie Profundă e la contactul sinuos al podişului Mehedinţi cu Munţii, în Izverna, în Plaiul Closani... şi şi cu cât mai sus, cu atât mai profundă! Aici nu fac treking...aici merg pe poteci, prin poieni, şi îmbat de frumuseţea locurilor.

Poienile vazute de pe Varful lui Stan

Spuneam că ne-am regăsit pe prispă, admirând luna aproape de miezul nopţii, dar nu ne întindem prea mult, a doua zi urma să ne sculăm devreme pentru una din cele mai frumoase plimbări pe care le-am făcut până acum în Mehedinţi: creasta începând de la Mazdronea, cu Vf. lui Stan şi continuând cu poienile, Vf Pietrele Albe şi apoi cu strabatutul negrelor bungete către Valea şi Cheile Tesnei.

Membrii echipei: Razvan şi Anda, montaniarzi cu ştate vechi, Mihai al lu' Moni, care nu mai fusese pe munte de doi ani din Vâlcan, şi cu voia dvs., eu, umilul condeier al turei. Noroc cu Anda, care ma sustine mai jos cu viziunea perosnala. Grea misia de blogger, dacă ştiam ce caznă e să redai viaţă zilelor petrecute pe munte nici că mă mai apucam!

Apropos de noapte, la plecare toţi îşi verifică frontalele, a avut soţioara mea iubită grijă să îi informeze pe tovarăşii de drum că orice tură cu Fratele Matei dureaza de la cântatul cocoşilor până la al cucuvăilor, cine mă ştie mă ştie...Raluca şi Moni au rămas la vatră, urmând să le arăt şi lor poienile cu altă ocazie, fetelor doar sa ziceţi când va ia dorul de firul ierbii şi sunt al vostru (cu promisiunea că scurtez tura).
Plecăm în zori, cu două maşini, pe una o lăsăm la Dumbrava ca să asigurăm recuperarea şi pe una la Mazdronea, de unde o tăiem în sus, pe coasta împădurită care ne scoate repede în creastă.

Intrezarim Beletina

De aici, următorul reper al turei e Vf. lui Stan. De pe varf, o tăiem în jos "la sacrificiu" spre Beletina, prin pădurea deasă. În Beletina nu pierdem mult timp, atât doar cât să le arăt tovarăşilor de drum ce nu ar fi văzut niciodată venind singuri: Urma lui Novac, un lapiez în formă de opincă, bine ascuns în câmpul de lapiezuri al poienii. Mi-a arătat urma asta nea Giolgau acum vreo cinşpe ani. Suntem aşadar pe urmele lui Novac/Iovan Iorgovan/Hercule, ziceţi-i cum vreţi. Nu avem nici un balaur de omorât, singurele arme sunt beţele de tură, aşa că plecăm mai departe. Următorul popas mai serios este în Medved, după ce străbatem Poaiana Izmenelor, Crovu al Mare, Poienile Porcului, şi poiana mare de la vale.

Un lapiez uitat: Urma lui Novac

Prin Poiana Izmenelor

Crovu al mare

Medvedul

În Medved recomand atenţie la apa din fântână de lângă stână: nu e foarte curată (explicabil, pânza freatica e foarte sus, te apleci şi iei apă cu sticla). Când eşti uscat de sete merge şi aia, dar nu e recomandată unui stomac sensibil. Nici unul din nou nu a avut totuşi probleme.

La stana din Medved

Pazitorul Medvedului

Urcuşul către Pietrele Albe ne relevă o mare ciudăţenie a acestor munţi: Ploştina. Ne uităm şi nu ne vine a crede, parcă un meteorit a căzut în pădure defrişând câteva sute de metrii pătraţi. Ajunşi sus privim către singurătăţile Costiugului, ghicim spintecătura Tesnei şi ne înhămam la marea aventură prin pădurea tânără, pe unde maceta ar fi fost foarte utilă, urmează să străbatem o adevărată junglă.

Abrupturile de "la Stoieni", adica de pe Canicea, jos: Izverna

In stanga - Plostinioarele, spre dreapta Poienile

Plostina

Plostina si "traseul" spre Tesna





Mai rătăcind, mai nimerind poteca, ajungem într-un final în Poiana Bechet, unde, surpriză, aveam să mă reîntâlnesc cu Maria Niculitei din Giurgeani care era cu oile la stâna, Maria ne-a fericit cu urdă, ţuică de cireşe şi multă bună dispoziţie. Trei poze cu ea şi cu moşu şi plecăm spre Dumbrava.

Ajunsi la liman, cu vf. Inalatul pe fundal...

Coborâm Cheile Tesnei la lumina halucinantă a lunii pline; prin întunericul diluat de albul pereţilor de calcar clipesc licurici...sau mai degrabă năluca murgului lui Novac ne urmăreşte scăpărând scântei sub potcoave, căci după nobilă ţuică de cireşe gustată la stâna din Bechet orice închipuire ne pătrunde mai lesne.
Ajunşi la maşină, pe la 11 noaptea, punem CD-ul cu Rolling Stones şi gonim la deal către Mazdronea că să recuperăm a doua maşină, iar apoi la Izverna, unde găsim fetele proaspăt adormite. Nu ne lăsăm cu una cu două atraşi de atmosfera somnolentă din casă, deschidem câte o bere, mai mult cu Anda ce-am avut de împărţit licoarea zglobie... că restul s-au cam dat loviţi. Ocazie cu care o anunţ oficial că a intrat în categoria "Fraţii de pahar", şi o invit alături de Răzvan să ne mai calce şi altădată prin bătătură, pentru că Universul Mehedinţi mai are multe de arătat. Mihai, Vulture! - ai fost prin locurile în care "vârful nu era ăla, ci ălalalt", unde "Valcanul în comparaţie cu Mehedintiul e o plimbare de dimineaţă prin parc cu paharul de cafea in mana", că să te citez... Îmi pare bine că ai gustat din ce era mai semnificativ de văzut aici, după cum ai obserat nu multi au vazut umbra serii cum se varsa peste codrii Costiugului si ai Plostinei.

În concluzie, mă bucur că am fost cu voi pe munte, mulţumesc pentru mesele copioase de la Broşteni, de la plecare şi de la venire, şi reţineţi: Izverna va aştepta mereu cu fântânile reci şi cu liliacul înflorit. Semnează: Fratele Matei





MAI DEPARTE...VIZIUNEA ANDEI!


A venit si ziua plecarii spre Mehedinti. Eu si Razvan ne trezim devreme si o luam spre Valea Cernei.
Pana in Pitesti facem cunostinta cu Matei, Raluca, Monica si Mihai. (nota mea: facusi matale cunostinta cu mine, cu Razvan ma stiu de vreo patru ani :))
Cei patru se duc inspre Izverna iar noi facem un ocol pe la Cascada Vanturatoarea si prin Cheile Corcoaiei.
Traseul (bine marcat) spre cascada nu este lung (se face cam o ora), si incepe cam la 2 km in aval de Motel Dumbrava, peste unul din putinele poduri care traverseaza Cerna, urcand nu pe vale ci pe muchia din dreapta cum privesti.
Vanturatoarea, cascada inalta dar cu debit mic, ni s-a parut una dintre cele mai frumoase cascade din tara.
Felul in care stanca pune piedica apei, spargand-o de la jumatate, o face diafana, eleganta, magica, iar soarele care a rezervat cate o raza pentru fiecare picatura ratacita transforma margelele transparente in adevarate diamante care-ti incanta privirea. Cu greu ne urnim de langa aceasta frumusete pentru a ne indrepta spre Cheile Corcoaiei.
Ajunsi acolo am avut parte de alte delectari. Cheile sunt scurte dar incredibile. Apa a sapat in stanca cu atata maiestrie incat poti jura ca totul a fost calculat de un artist avid dupa reactii de uimire si incantare.
Locul te intampina cu un podulet de pe care poti admira primii o suta de metri. Peretii inalti se reflecta in apa linistita, dintre crapaturile stancilor ies pentru a se incalzi la soare zeci de soparlite inofensive si speriate.
Drumul amenajat se mai continua inca vreo suta de metri pe partea stanga (cum privesti) a peretelui. Formele sculptate in stanca sunt foarte fotogenice si ne dezlipim greu de asemenea privelisti...
Spre seara incepem sa ne apropiem de Isverna. Instalatia de aer conditionat din masina fiind stricata, toate geamurile erau coborate spre norocul nostru pentru ca ne-a izbit un amestect de mirosuri pe care le recunosteam intalnindu-le in copilarie la bunici sau in imaginatie printre randurile unei carti.
Cu fiecare km cu care inaintam spre Izverna parca ne afundam tot mai tare intr-o lume de basm,
prea perfecta pentru a fi adevarata. La un moment dat ne-am dat seama ca zambeam ca doi copii tampi la vederea unei carute trasa de doi cai, de parca nu mai vazusem in viata noastra caruta sau cai. Dar probabil ca asta este efectul pe care il au locurile din zona Izvernei asupra oamenilor dornici de natura, fiind un adevarat drog caruia nu-i poti rezista.
Ajungem in Izverna, ne intalnim cu cei patru, bem o bere ... doua, trei ... stam la o vorba si ne culcam pentru ca a doua zi trebuia sa ne trezim devreme.
Vine si dimineata traseului Saua Mazdronea - Cheile Tesnei. Eu, Razvan, Matei si Mihai plecam cu doua masini.
Una o lasam la iesirea din cheile Tesnei, iar a doua la Mazdronea de unde incepe si aventura noastra prin Mehedinti.
Este ora 9.30 cand parasim ultima masina pentru a incepe urcusul iar soarele este deja sus si arde ca nebunul.
Vioi, ajungem in sa, printr-o padure cam in panta ca d-aia de numeste "la munte", unde ni se dezvaluie lumea din jurul Mehedintilor.
Ne tragem sufletul pentru cateva clipe si privim in jurul nostru nerabdatori sa vedem, sa descoperim frumusetile locurilor dupa care plecam spre Varful lui Stan, urmarind cu piciorul creasta stancoasa dar lata pana cand ne intalnim cu un cioban, sapte caini destul de agitati si ... nu cred ca a stat cineva sa le numere ... multe oi. Ciobanul, binevoitor, ne-a aratat pe unde s-o luam inspre varf, adica in continuare pe creasta. Mai exista o varianta, o potecuta care trecea prin stanga crestei, dar nu stiam daca ne va duce unde vrem noi sa ajungem. Daca nu cunosti zona si nu ai harti la tine si te bazezi doar pe marcaje ... sunt destul de mari sansele sa dormi prin padurile din Mehedinti. Deci, noi am ales sa-l ascultam pe cioban si am urmat creasta.
Totul a fost bine pana am dat nas in nas cu padurea deasa si nemiloasa care inconjoara varful aparandu-l parca de oricine incearca sa-l viziteze.
Nu trebuie sa uit de miliardele de gazulite albe care, atunci cand te zbateai sa treci prin desisul aproape impenetrabil, formau un nor alb, vioi, care-ti intra in nas, ochi si gura. Cu chiu cu vai am ajuns pe Varful lui Stan unde panorama de 360 grade ne-a facut sa uitam partea neplacuta si ne-a dat energia e-a merge mai departe.
De acolo, de sus, privirele noastre sareau din crov in crov, iar la capat de linie urcau pe Varful Pietrele Albe.
Mai aveam mult de mers asa ca am coborat prin aceeasi padure, dar parca o ideea mai blanda, pana in Poiana Beletina,unde Matei ne-a aratat cel mai vestit lapiez din zona: urma lui Iovan (e putin mai veche decat cea a lui Armstrong de pe luna).
Pornim mai departe si ne bucuram de poienile ascunse intre inaltimile Mehedintilor: Poiana Izmenelor, Poiana Mare, Poienile Porcului, Medved...
Din poiana in poiana inaintam spre Pietrele Albe, lasand in urma frumuseti pe care le vom pastra mereu in amintire, crovurile vaste si verzi, imprejmuite de stanci albe, unele impadurite, altele golase, toate sub un cer perfect albastru.
Exact cand ni se termina apa ajungem la Medved, unde gasim o fantana salvatoare si o stana unde ni se ofera o felie mare de branza proaspata si foarte gustoasa. Tot aici ne intalnim cu doi tipi din Lugoj care veneau dinspre Cheilei Tesnei si ne spun ca portiunea dintre chei si Pietrele Albe este foarte prost marcata iar padurea sufocanta. Ne saturam de branza, facem plinul cu apa si incepem urcusul spre varf. De sus aruncam o ultima privire spre Medved si apoi privim uimiti Poiana Plostina, intrebandu-ne daca este o alta reusita a naturii sau este facuta de mana omului. Mai departe, mai pe creasta, mai prin dreapta ei, mai pe stanca, mai prin padure ajungem pe Varful Costiugul Mic, trecem de el si fara sa ajungem pe Costiugul Mare incepem coborarea inspre Poiana Bechet. Coborarea se face prin acelasi gen de padure care apara Varful lui Stan si este anevoioasa din cauza marcajul sters sau inexistent pe unele portiuni dar si din cauza lipsei macetei. Da, ca sa treci prin padurile din Mehedinti o maceta ar fi necesara, altfel corpul tau lupta cu crengile care parca formeaza o plasa iar picioarele ti se impiedica de alte crengi uscate care parca formeaza un covor plin de capcane. Intr-un sfarsit scapam si de aceasta portiune deloc placuta si ajungem in capatul de sus al Cheilor Tasnei unde dam de o stana. Matei ii cunoaste si pe oamenii de aici, ........., care ne imbie cu o tuiculita de cirese si povesti vesele.
Bem cateva guri de tuica, ne inveselim, facem niste poze in stana langa foc, ne pupam cu totii de parca ne cunoastem de-o viata si inaintam veseli prin Cheile Tasnei cu frontalele aprinse, incercand sa ghicim prin noapte formele peretilor din stanga si din dreapta.
Si cu cat ne apropiam de sosea, cu atat de auzeau din ce in ce mai tare glasurile si urletele pustilor care se distrau la un pahar in motel.
Ajungem la masina, luna plina isi face aparitia pe cerul perfect senin iar ceasul arata orele 23.00. Ne bucuram de reusita, ne felicitam si fugim inspre casa bunicilor lui Matei, unde Raluca si Monica ne asteapta cu ciorbita de fasole, sarmale si gogosi.
Ca o incheiere, Mehedintii sunt superbi, mici dar ofera de toate, sunt de vazut.

P.S. Matei ne este dator cu o reteta de placinta extraordinara :D

--

O solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

Cu Soimu, Georgiana si Radu la Romana, in drum spre munte. Soimu si Georgiana si-au vazut de treaba pe Alba, Radu pe Tiganesti si eu pe Malin, ca sa vezi potrivire de caractere :))

Sambata, dupa catarat,ne-am intors in Bucuresti, pentru ca Duminica, 24 mai sa o sterg de unul singur la o tura pe Malin, de fapt nu singur, ci insotit de 888-ul meu, care incepe sa-mi intre din ce in mai mult la suflet. Super schiu, fratilor! Varful moale, rigid la torsiune laterala, sta in gheata, nu agata, lat, daca ma dau cu picioarele apropiate zici ca sunt pe o placa....meserie de schiu! Pacat ca nu-l merit, in rest el e ok :))

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

In lipsa de companion pentru Malin, urc cu cabina cu Bubulu, Mario, Mihaela si Radu, si in ciuda insistentei lui Radu de a merge cu ei pe Tiganesti, la Manoliu dau mana cu baietii si plec hotarat spre Malin. Inainte de asta ma uit la elicopterul care urma sa-l ia pe Gioni de la Omu in urma accidentarii de pe Valea Bucsoiului. Sper sa te faci bine repede, maestre; Respectele mele! Din pacate a fost un sezon plin de evenimente nasoale. Ma opresc pe la jumatatea drumului, era sa adorm de vrei doua ori (am plecat obosit de acasa), pana la urma ajung in capul Malinului, care mi s-a infatisat - PERFECT. Intrarea in firul principal plina de zapada, un firn moale, apos. Bun si asta, la sfarsitulul lui mai la ce sa te astepti?

From o solitara pe Malin

Intrarea in Malin

Ma gandesc ca o sa cobor singur, si imi reamintesc regula de la care de obicei nu ma abat, sa nu schiez singur. Pana la urma orice montaniard o mai incalca din cand in cand, voit sau nu. La mine a fost voit, cateodata face bine moralului si spiritului sa te mai intalnesti intre patru ochi doar tu cu muntele. Iar cum regulile sunt facute pentru a fi incalcate, imi strang claparii si intru in fir.

From o solitara pe Malin

Intrarea in Malin vazuta de sus

Ajung la prima ingustare unde ma asez pe un tapsan de iarba de unde nu ma ridic vreo ora, in primul rand daorita unor enigmatice schiuri asezate cu grija pe iarba, parca asteptandu-si stapanul, care nu s-a aratat pana la urma.

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

Prima ingustare

From o solitara pe Malin

From o solitara pe Malin

Canionul

From o solitara pe Malin

Zapada din plin si sub Canion

From o solitara pe Malin

Gata cu zapada, da-i cu schiurile peste saritoare, si pregateste coarda de rapel!

Atmosfera era completa: iarba verde si flori, pereti de stanca, caldura si soare, vant, zapada si pasari ciripitoare prin peretii vaii, cred ca Fluturii de Piatra. Conform obiceiului, vorbesc cu Soimu la telefon, si ne salutam de pe vai, de la aceeasi altitudine, el era pe Valea Alba, aproape de Carn.

Ii dau pe vale in jos, mai in viraje scurte, mai lansat acolo unde largimea vaii mi-o permite, si ajung intr-un final la saritorile de dinainte Hornului Pamantos, unde s-a lasat inclusiv cu aruncatul schiurilor peste o saritoare si un scurt rapel.

As mai merge o data pe Malin, pentru o ultima tura din sezon...sa vad cand si cu cine.

From o solitara pe Malin

Vara a pus stapanire peste Poiana Costilei

Ziua s-a incheiat apoteotic cu un super Biftec Tartar in Sinaia, alaturi de Soimu si Georgiana. Va pup, mersi de drum si poate urmatoarea vale o facem impreuna :)
..

La Cariera - Poiana Tapului

Pe 24 mai parca am plecat la catarat in Cariera, la Poiana Tapului, urmand ca acolo sa ne intalnim cu mai multi, Radu, Don Gavani, Oana si altii. Mai multe despre iesirea asta a scris Raluca, aici, eu va las sa va delectati cu pozele facute din regrupare.