De fiecare dată când ajung la Izverna cu prieteni cu care urmează să fac o tură îmi este destul de greu să asociez mersul prin pădure, prin poieni, pe munte în general, cu ideea de treking. Mă gândesc la nea Giolgau, sau în general la cei care urcă la rosturile de la conacele din poieni de multe ori pe an, şi mă ruşinez la gândul că eu aş putea numi treking ceea ce ei au făcut o viaţă întreagă în opinci, fără bocanci, fără beţe telescopice, fără camelback, fără goretex.
Cum aş putea să pretind că am făcut o "tură", că am făcut tracking în Munţii Mehedinţi, pe acolo pe unde oamenii merg să recupereze caii lăsaţi liberi prin poieni, sau la numărătoarea oilor, pentru a sta cu zilele sus în Beletina sau în Medved, acolo unde îi aşteaptă de fiecare data sărăcia cu masa întinsă, dar o masa mai gustoasa decat orice regal culinar: masa cu trei picioare, gazdă a ciorbelor simple zămislite în ceaunele afumate pe pirostrii de piatră, gustate cu pofta celui care merită să le guste, a celui care a ţinut calul de căpăstru până sus, masa saraca a fluviului vegetal de fasole verde mocnind în oala de pământ ore întregi lângă foc, a fierturilor de dragavei, ceapă, usturoi şi cartofi, aparente ofrande de post, profanate însă fără excepţie de afumătura din iarnă, sau de către carnea proaspătă de câteva ore a mielului sacrificat în virtutea crudei legi date de Dumnezeu oamenilor încă de la începutul lumii: "Naşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!"
Adevărata Oltenie Profundă e la contactul sinuos al podişului Mehedinţi cu Munţii, în Izverna, în Plaiul Closani... şi şi cu cât mai sus, cu atât mai profundă! Aici nu fac treking...aici merg pe poteci, prin poieni, şi îmbat de frumuseţea locurilor.
Spuneam că ne-am regăsit pe prispă, admirând luna aproape de miezul nopţii, dar nu ne întindem prea mult, a doua zi urma să ne sculăm devreme pentru una din cele mai frumoase plimbări pe care le-am făcut până acum în Mehedinţi: creasta începând de la Mazdronea, cu Vf. lui Stan şi continuând cu poienile, Vf Pietrele Albe şi apoi cu strabatutul negrelor bungete către Valea şi Cheile Tesnei.
Membrii echipei: Razvan şi Anda, montaniarzi cu ştate vechi, Mihai al lu' Moni, care nu mai fusese pe munte de doi ani din Vâlcan, şi cu voia dvs., eu, umilul condeier al turei. Noroc cu Anda, care ma sustine mai jos cu viziunea perosnala. Grea misia de blogger, dacă ştiam ce caznă e să redai viaţă zilelor petrecute pe munte nici că mă mai apucam!
Apropos de noapte, la plecare toţi îşi verifică frontalele, a avut soţioara mea iubită grijă să îi informeze pe tovarăşii de drum că orice tură cu Fratele Matei dureaza de la cântatul cocoşilor până la al cucuvăilor, cine mă ştie mă ştie...Raluca şi Moni au rămas la vatră, urmând să le arăt şi lor poienile cu altă ocazie, fetelor doar sa ziceţi când va ia dorul de firul ierbii şi sunt al vostru (cu promisiunea că scurtez tura).
Plecăm în zori, cu două maşini, pe una o lăsăm la Dumbrava ca să asigurăm recuperarea şi pe una la Mazdronea, de unde o tăiem în sus, pe coasta împădurită care ne scoate repede în creastă.
De aici, următorul reper al turei e Vf. lui Stan. De pe varf, o tăiem în jos "la sacrificiu" spre Beletina, prin pădurea deasă. În Beletina nu pierdem mult timp, atât doar cât să le arăt tovarăşilor de drum ce nu ar fi văzut niciodată venind singuri: Urma lui Novac, un lapiez în formă de opincă, bine ascuns în câmpul de lapiezuri al poienii. Mi-a arătat urma asta nea Giolgau acum vreo cinşpe ani. Suntem aşadar pe urmele lui Novac/Iovan Iorgovan/Hercule, ziceţi-i cum vreţi. Nu avem nici un balaur de omorât, singurele arme sunt beţele de tură, aşa că plecăm mai departe. Următorul popas mai serios este în Medved, după ce străbatem Poaiana Izmenelor, Crovu al Mare, Poienile Porcului, şi poiana mare de la vale.
În Medved recomand atenţie la apa din fântână de lângă stână: nu e foarte curată (explicabil, pânza freatica e foarte sus, te apleci şi iei apă cu sticla). Când eşti uscat de sete merge şi aia, dar nu e recomandată unui stomac sensibil. Nici unul din nou nu a avut totuşi probleme.
Urcuşul către Pietrele Albe ne relevă o mare ciudăţenie a acestor munţi: Ploştina. Ne uităm şi nu ne vine a crede, parcă un meteorit a căzut în pădure defrişând câteva sute de metrii pătraţi. Ajunşi sus privim către singurătăţile Costiugului, ghicim spintecătura Tesnei şi ne înhămam la marea aventură prin pădurea tânără, pe unde maceta ar fi fost foarte utilă, urmează să străbatem o adevărată junglă.
Plostina si "traseul" spre Tesna
Mai rătăcind, mai nimerind poteca, ajungem într-un final în Poiana Bechet, unde, surpriză, aveam să mă reîntâlnesc cu Maria Niculitei din Giurgeani care era cu oile la stâna, Maria ne-a fericit cu urdă, ţuică de cireşe şi multă bună dispoziţie. Trei poze cu ea şi cu moşu şi plecăm spre Dumbrava.
Coborâm Cheile Tesnei la lumina halucinantă a lunii pline; prin întunericul diluat de albul pereţilor de calcar clipesc licurici...sau mai degrabă năluca murgului lui Novac ne urmăreşte scăpărând scântei sub potcoave, căci după nobilă ţuică de cireşe gustată la stâna din Bechet orice închipuire ne pătrunde mai lesne.
Ajunşi la maşină, pe la 11 noaptea, punem CD-ul cu Rolling Stones şi gonim la deal către Mazdronea că să recuperăm a doua maşină, iar apoi la Izverna, unde găsim fetele proaspăt adormite. Nu ne lăsăm cu una cu două atraşi de atmosfera somnolentă din casă, deschidem câte o bere, mai mult cu Anda ce-am avut de împărţit licoarea zglobie... că restul s-au cam dat loviţi. Ocazie cu care o anunţ oficial că a intrat în categoria "Fraţii de pahar", şi o invit alături de Răzvan să ne mai calce şi altădată prin bătătură, pentru că Universul Mehedinţi mai are multe de arătat. Mihai, Vulture! - ai fost prin locurile în care "vârful nu era ăla, ci ălalalt", unde "Valcanul în comparaţie cu Mehedintiul e o plimbare de dimineaţă prin parc cu paharul de cafea in mana", că să te citez... Îmi pare bine că ai gustat din ce era mai semnificativ de văzut aici, după cum ai obserat nu multi au vazut umbra serii cum se varsa peste codrii Costiugului si ai Plostinei.
În concluzie, mă bucur că am fost cu voi pe munte, mulţumesc pentru mesele copioase de la Broşteni, de la plecare şi de la venire, şi reţineţi: Izverna va aştepta mereu cu fântânile reci şi cu liliacul înflorit. Semnează: Fratele Matei
MAI DEPARTE...VIZIUNEA ANDEI!
A venit si ziua plecarii spre Mehedinti. Eu si Razvan ne trezim devreme si o luam spre Valea Cernei.
Pana in Pitesti facem cunostinta cu Matei, Raluca, Monica si Mihai. (nota mea: facusi matale cunostinta cu mine, cu Razvan ma stiu de vreo patru ani :))
Cei patru se duc inspre Izverna iar noi facem un ocol pe la Cascada Vanturatoarea si prin Cheile Corcoaiei.
Traseul (bine marcat) spre cascada nu este lung (se face cam o ora), si incepe cam la 2 km in aval de Motel Dumbrava, peste unul din putinele poduri care traverseaza Cerna, urcand nu pe vale ci pe muchia din dreapta cum privesti.
Vanturatoarea, cascada inalta dar cu debit mic, ni s-a parut una dintre cele mai frumoase cascade din tara.
Felul in care stanca pune piedica apei, spargand-o de la jumatate, o face diafana, eleganta, magica, iar soarele care a rezervat cate o raza pentru fiecare picatura ratacita transforma margelele transparente in adevarate diamante care-ti incanta privirea. Cu greu ne urnim de langa aceasta frumusete pentru a ne indrepta spre Cheile Corcoaiei.
Ajunsi acolo am avut parte de alte delectari. Cheile sunt scurte dar incredibile. Apa a sapat in stanca cu atata maiestrie incat poti jura ca totul a fost calculat de un artist avid dupa reactii de uimire si incantare.
Locul te intampina cu un podulet de pe care poti admira primii o suta de metri. Peretii inalti se reflecta in apa linistita, dintre crapaturile stancilor ies pentru a se incalzi la soare zeci de soparlite inofensive si speriate.
Drumul amenajat se mai continua inca vreo suta de metri pe partea stanga (cum privesti) a peretelui. Formele sculptate in stanca sunt foarte fotogenice si ne dezlipim greu de asemenea privelisti...
Spre seara incepem sa ne apropiem de Isverna. Instalatia de aer conditionat din masina fiind stricata, toate geamurile erau coborate spre norocul nostru pentru ca ne-a izbit un amestect de mirosuri pe care le recunosteam intalnindu-le in copilarie la bunici sau in imaginatie printre randurile unei carti.
Cu fiecare km cu care inaintam spre Izverna parca ne afundam tot mai tare intr-o lume de basm,
prea perfecta pentru a fi adevarata. La un moment dat ne-am dat seama ca zambeam ca doi copii tampi la vederea unei carute trasa de doi cai, de parca nu mai vazusem in viata noastra caruta sau cai. Dar probabil ca asta este efectul pe care il au locurile din zona Izvernei asupra oamenilor dornici de natura, fiind un adevarat drog caruia nu-i poti rezista.
Ajungem in Izverna, ne intalnim cu cei patru, bem o bere ... doua, trei ... stam la o vorba si ne culcam pentru ca a doua zi trebuia sa ne trezim devreme.
Vine si dimineata traseului Saua Mazdronea - Cheile Tesnei. Eu, Razvan, Matei si Mihai plecam cu doua masini.
Una o lasam la iesirea din cheile Tesnei, iar a doua la Mazdronea de unde incepe si aventura noastra prin Mehedinti.
Este ora 9.30 cand parasim ultima masina pentru a incepe urcusul iar soarele este deja sus si arde ca nebunul.
Vioi, ajungem in sa, printr-o padure cam in panta ca d-aia de numeste "la munte", unde ni se dezvaluie lumea din jurul Mehedintilor.
Ne tragem sufletul pentru cateva clipe si privim in jurul nostru nerabdatori sa vedem, sa descoperim frumusetile locurilor dupa care plecam spre Varful lui Stan, urmarind cu piciorul creasta stancoasa dar lata pana cand ne intalnim cu un cioban, sapte caini destul de agitati si ... nu cred ca a stat cineva sa le numere ... multe oi. Ciobanul, binevoitor, ne-a aratat pe unde s-o luam inspre varf, adica in continuare pe creasta. Mai exista o varianta, o potecuta care trecea prin stanga crestei, dar nu stiam daca ne va duce unde vrem noi sa ajungem. Daca nu cunosti zona si nu ai harti la tine si te bazezi doar pe marcaje ... sunt destul de mari sansele sa dormi prin padurile din Mehedinti. Deci, noi am ales sa-l ascultam pe cioban si am urmat creasta.
Totul a fost bine pana am dat nas in nas cu padurea deasa si nemiloasa care inconjoara varful aparandu-l parca de oricine incearca sa-l viziteze.
Nu trebuie sa uit de miliardele de gazulite albe care, atunci cand te zbateai sa treci prin desisul aproape impenetrabil, formau un nor alb, vioi, care-ti intra in nas, ochi si gura. Cu chiu cu vai am ajuns pe Varful lui Stan unde panorama de 360 grade ne-a facut sa uitam partea neplacuta si ne-a dat energia e-a merge mai departe.
De acolo, de sus, privirele noastre sareau din crov in crov, iar la capat de linie urcau pe Varful Pietrele Albe.
Mai aveam mult de mers asa ca am coborat prin aceeasi padure, dar parca o ideea mai blanda, pana in Poiana Beletina,unde Matei ne-a aratat cel mai vestit lapiez din zona: urma lui Iovan (e putin mai veche decat cea a lui Armstrong de pe luna).
Pornim mai departe si ne bucuram de poienile ascunse intre inaltimile Mehedintilor: Poiana Izmenelor, Poiana Mare, Poienile Porcului, Medved...
Din poiana in poiana inaintam spre Pietrele Albe, lasand in urma frumuseti pe care le vom pastra mereu in amintire, crovurile vaste si verzi, imprejmuite de stanci albe, unele impadurite, altele golase, toate sub un cer perfect albastru.
Exact cand ni se termina apa ajungem la Medved, unde gasim o fantana salvatoare si o stana unde ni se ofera o felie mare de branza proaspata si foarte gustoasa. Tot aici ne intalnim cu doi tipi din Lugoj care veneau dinspre Cheilei Tesnei si ne spun ca portiunea dintre chei si Pietrele Albe este foarte prost marcata iar padurea sufocanta. Ne saturam de branza, facem plinul cu apa si incepem urcusul spre varf. De sus aruncam o ultima privire spre Medved si apoi privim uimiti Poiana Plostina, intrebandu-ne daca este o alta reusita a naturii sau este facuta de mana omului. Mai departe, mai pe creasta, mai prin dreapta ei, mai pe stanca, mai prin padure ajungem pe Varful Costiugul Mic, trecem de el si fara sa ajungem pe Costiugul Mare incepem coborarea inspre Poiana Bechet. Coborarea se face prin acelasi gen de padure care apara Varful lui Stan si este anevoioasa din cauza marcajul sters sau inexistent pe unele portiuni dar si din cauza lipsei macetei. Da, ca sa treci prin padurile din Mehedinti o maceta ar fi necesara, altfel corpul tau lupta cu crengile care parca formeaza o plasa iar picioarele ti se impiedica de alte crengi uscate care parca formeaza un covor plin de capcane. Intr-un sfarsit scapam si de aceasta portiune deloc placuta si ajungem in capatul de sus al Cheilor Tasnei unde dam de o stana. Matei ii cunoaste si pe oamenii de aici, ........., care ne imbie cu o tuiculita de cirese si povesti vesele.
Bem cateva guri de tuica, ne inveselim, facem niste poze in stana langa foc, ne pupam cu totii de parca ne cunoastem de-o viata si inaintam veseli prin Cheile Tasnei cu frontalele aprinse, incercand sa ghicim prin noapte formele peretilor din stanga si din dreapta.
Si cu cat ne apropiam de sosea, cu atat de auzeau din ce in ce mai tare glasurile si urletele pustilor care se distrau la un pahar in motel.
Ajungem la masina, luna plina isi face aparitia pe cerul perfect senin iar ceasul arata orele 23.00. Ne bucuram de reusita, ne felicitam si fugim inspre casa bunicilor lui Matei, unde Raluca si Monica ne asteapta cu ciorbita de fasole, sarmale si gogosi.
Ca o incheiere, Mehedintii sunt superbi, mici dar ofera de toate, sunt de vazut.
P.S. Matei ne este dator cu o reteta de placinta extraordinara :D
--
Posts
View Matei Laudoniu's profile